Auzind ceea ce nu se poate auzi

Categories: BLOG

Duhul Sfant este una dintre Persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu care lucreaza in lume si-n special in cei mantuiti. El este Calauzitorul nostru si indemnul apostolului in Galateni 5:16 este “umblati calauziti de Duhul!” Cum? Invatand sa distingem si sa urmam glasul Sau. Sa auzim ceea ce in mod normal nu se aude. Sa auzim cu urechea duhului nostru vocea Maestrului divin. Este ilustrativ pentru exercitiul acesta tainic, adanc si personal descrierea facuta de Alexa P. I. a modului in care Beethoven a reusit sa auda ceea ce nu se putea auzi.

 
Unul dintre geniile muzicii, Beethoven, se delecta cu sunetul pianului. Genialitatea lui muzicală zbura precum vulturul pe deasupra piscurilor stâncoase ale munţilor. Tânărul Beethoven nu avea nevoie de sume mari de bani ca să fie fericit, avea nevoie doar de un auz foarte fin şi de un pian ca să-şi compună muzica. Viaţa lui curgea fără niciun fel de probleme. Cu toate acestea, marele compozitor care zbura pe deasupra celor mai înalţi munţi ai creativităţii, a simţit că se târăşte prin văile cele mai adânci ale anxietăţii. Şi, ceea ce părea imposibil, s-a întâmplat: Beethoven a început să surzească. La un moment dat, dându-şi seama că nu distingea unele note, s-a îngrijorat. Îşi masa urechile ca să audă mai bine, dar nu simţea nicio ameliorare. A căutat ajutor, dar încet încet urechile lui se cufundau într-o tăcere profundă. Când îl strigau prietenii pe la spate, el nu auzea şi atunci a intrat în criză. Lumea s-a prăbuşit peste geniul muzicii. Muzica îi inspira viaţa, îl încânta emoţional, îi iriga inteligenţa şi-i calma agitaţia. Pierderea era ireparabilă. Pe măsură ce sunetele deveneau tot mai vagi, Beethoven s-a îndepărtat de bucuria de a trăi. S-a izolat, a devenit nervos şi tot mai abătut. Mijloacele de tratament medical erau ineficiente şi îl conduceau spre o adâncă criză depresivă. Gândurile lui se agitau precum nişte valuri rebele, într-o mare sălbatică. Componenta emoţională a personalităţii lui a devenit un cer fără lună, într-o dimineaţă fără ciripitul păsărilor. Maestrul muzicii a pierdut bucuria de a exista. Nimeni şi nimic nu-l însufleţea. A nu auzi şi a nu compune muzica însemna să nu nu mai aibă pământ sub picioare, aer ca să respire. Beethoven s-a gândit să renunţe să mai trăiască.

 

La un moment dat, deja disperat, şi-a pus capul pe pian şi a strigat: „Nu! Nu e posibil!” A ridicat capul şi a început să cânte, dar nu auzea nimic. Deodată, tocmai când personalitatea emoţională a lui Beethoven era sufocantă şi părea să nu mai existe nicio speranţă, geniul muzicii s-a hotărât să schimbe regulile jocului şi să se transforme în geniul vieţii. S-a hotărât să nu mai fie victima suferinţei, ci să lupte pentru visele lui. Ceva uimitor s-a întâmplat atunci. În momentul în care toţi credeau că visele lui fuseseră îngropate de liniştea tulburătoare a surdităţii, Beethoven s-a hotărât să-şi înfrunte limitele şi să-şi depăşească condiţia nefericită. Cu toate că lumea se prăbuşise peste el, a ales să supravieţuiască. A hotărât să nu fie sclavul surdităţii şi al descurajării lui. Mulţi încetează să mai creadă în viaţă, când trec prin crize emoţionale, când suferă eşecuri, traversează perioade dificile şi sunt dispreţuiţi. Dar Beethoven, deşi controlat de un puternic sentiment de incapacitate, a încercat să se depăşească. A căutat un sens pentru viaţa sa.

 

Oricât de incredibil ar părea, curajul şi sensibilitatea lui l-au ajutat să facă ceea ce nimeni nu încercase până atunci: să compună muzică, deşi era surd. Prietenii au considerat că atitudinea lui Beethoven era o nebunie, rod al înfrângerii şi al tulburării, „Beethoven trebuie că delirează!”, gândeau unii. Părea imposibil. Un surd să vrea să compună muzică, este ca şi cum un orb ar vrea să picteze un peisaj. Ce nebunie!

 

Cu toate acestea, s-a întâmplat ceva de neimaginat. Cu o forţă de neînvins, Beethoven a învăţat să-şi transforme haosul, într-un climat de creativitate sublimată. El a învăţat să audă ceea ce nu putea fi auzit. Maestrul muzicii îşi punea urechea pe sol şi pe diferite obiecte şi auzea vibraţiile notelor pe care le schiţa la pian. La început, părea ceva foarte confuz, căci nu distingea notele. Dar, pe măsură ce-şi antrena urechile, vibraţiile începeau să stabilească o relaţie cu notele muzicale arhivate în mintea lui – care, la rândul ei, deschideau arhivele memoriei, orientându-i astfel creativitatea. În felul acesta, ceea ce părea incredibil a început să se întâmple. Cu o abilitate de nedescris, Beethoven a compus lucrări deosebit de frumoase, în ciuda faptului că era surd. În perioada aceea a compus una dintre cele mai celebre lucrări ale lui: Simfonia a 5-a .

 

Când viaţa ne este călăuzită de vise, surzii pot auzi melodii, orbii pot vedea culorile, cei descurajaţi pot găsi energie pentru a continua. Când nu mai simţea pământ sub picioare, Beethoven a păşit în sine însuşi, n-a renunţat la viaţă; dimpotrivă, a înălţat-o. Visele au învins. Lumea a avut de câştigat.
Cat de mult are lumea aceasta de castigat cand este strabatuta, luminata si slujita de oameni calauziti de Duhul, oameni care aud mai mult decat sunetele si zgomotele ei: glasul Duhului Sfant. Fie ca de promisiunea scrisa in Isaia 48:17 sa beneficiem si noi. Doamne ajuta.

Lasă un răspuns