Principii versus Porunci

Categories: BLOG

Conducătorii scolastici și religioși ai timpului nu L-au considerat pe Domnul Isus un teolog veritabil.  Din punctul lor de vedere „Nazarineanului” Îi lipsea cu desăvîrșire „sistemul” obișnuit de porunci și de legi.  Aceasta a fost cauza pentru care fariseii și cărturarii nu I-au primit „învățătura”: „Cum are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată !” (Ioan 7:15)

În anumite cercuri scolastice de azi și chiar în anumite biserici, Domnul Isus n-ar fi considerat „teolog” din aceleași motive. Învățăturile expuse de Învățătorul din Nazaret i-au uimit pe cărturarii tuturor veacurilor, tocmai prin faptul că ele nu s-au pierdut niciodată în lucruri abstracte.  Vorbirea Lui era cu desăvîrșire practică – legată de realitățile vieții de fiecare zi, urmărind cu stăruință dezvoltarea unui caracter sănătos, printr-o lărgire continuă a capacității de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a trăi în părtășie cu El.  Învățătura Lui s-a bazat mereu pe „principii” aplicabile la viața cotidiană, transformînd-o pe aceasta în viețuire la nivelul familiei eterne.

Dumnezeu a hotărît ca omul să fie pus în mișcare de PRINCIPII iar nu de PORUNCI.

Ca să te supui unei porunci nu ți se cere o inteligență deosebită.  Trebuie să faci doar ceea ce ți se spune și… pînă și cățelușul meu este în stare de o asemenea ispravă.  El vine cînd îl strig, stă cînd îi spun…, și așa mai departe. Cu totul alta este situația cînd este vorba despre un principiu.  Pentru așa ceva se cere o inteligență superioară – inteligență de natură mentală și se mai cere o mare doză de curaj moral. Oricît de straniu ar părea, mulți oameni preferă să trăiască mînați de porunci, căci se cere mai puțin efort, mai puțină gîndire și mai ales pentru că nu se cere nici un pic de responsabilitate.

Înainte ca păcatul să intre în lume, nu existau porunci, ci toate lucrurile funcționau conform diferitelor PRINCIPII, subordonate la rîndul lor unuia singur:  aceluia al slujirii reciproce în dragoste.  După răscoala lui Satan, în economia lumii și-a făcut apariția un alt PRINCIPIU și anume acela al „EGOISMULUI”.  Omul a fost pus față în față cu această nouă realitate și Dumnezeu l-a pus în poziția de a alege între cele două principii, conform cu preferința lui liberă.  Totuși, pentru a-l ajuta să aleagă bine, Dumnezeu îi dăduse deja omului cîteva situații și realități care să-l învețe cîte ceva din principiile trăirii în părtășia divină.

V-ați gîndit vreodată că cea dintîi zi întreagă pe care a trăit-o omul pe pămînt, a fost ziua de odihnă?  De multe ori noi ne aducem aminte doar de porunca:  „Șase zile să lucrezi…, dar ziua a șaptea este ziua de odihnă” (Exod 20:10,11), fără să ținem seama că în planul divin, ca într-o profetică referire la lucrarea mîntuitoare a lui Christos, omul a fost destinat să intre „într-o odihnă ca cea de Sabat”.  Această primă zi pe care a trăit-o Adam, a fost declarată „Ziua Domnului” și această realitate trebuia să-l învețe un PRINCIPIU etern, anume că Dumnezeu este mai înainte de toate lucrurile și că închinarea către El este cea dintîi responsabilitate a omului.

Un alt gest pe care L-a făcut Dumnezeu pentru a-l învăța pe Adam principiile existenței în părtășia divină, a fost acela al interzicerii accesului la pomul cunoașterii.  Această interdicție trebuia să-l facă pe om să înțeleagă că poziția pe care i-a acordat-o Dumnezeu în natura creată, este aceea de slujitor privilegiat, dar nu de proprietar.  Ca proprietar, 

Adam ar fi avut dreptul să facă tot ce poftește, ca slujitor însă există întotdeauna anumite restricții. Chiar și cele zece PORUNCI date de Dumnezeu evreilor, n-au fost în ele însele decît zece PRINCIPII revelate pentru călăuzirea și prezervarea poporului ales.  Totuși, evreii le-au transformat repede în niște porunci reci și rigide, căci nu erau decît un popor scos de curînd de sub robia egipteană.  Psihologia lor de sclavi a denaturat oferta lui Dumnezeu.  Nefiind învățați să gîndească liberi, ei au confundat principiile divine cu legile Egiptului și așa se face că la venirea Domnului Isus, mii de ani mai tîrziu, iudeii erau cărturari în ceea ce privește „slova” legii, dar complet străini față de conținutul inimii lui Dumnezeu.  Ei au știut să multiplice poruncile legii încorsetînd toate manifestările vieții într-un formalism rigid, dar n-au avut priceperea să adîncească Legea și să pătrundă „spiritul” ei.  În felul acesta evreii n-au împlinit cerința Legii, ci s-au mulțumit să rămînă la lucrurile exterioare. Dumnezeu le spusese: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta;  cugetă asupra ei zi și noapte… “ (Iosua 1:8), în intenția de a-i îndemna să pătrundă sensul adînc al poruncilor, adică PRINCIPIILE divine care au stat la temelia Legii.

Cînd a venit Domnul Isus, poporul era pierdut în „labirintul” datinilor.  Mai marii religioși ai timpului cultivaseră o adevărată „junglă teologică și juridică” pe care poporul de rînd n-o mai putea pricepe.  În fața acestei realități, Învățătorul a căutat încet, încet, să-i scoată din „imperiul PORUNCII”, învățîndu-i mereu cum să trăiască după PRINCIPII „Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”. (Matei 5:20)

Lucrarea făcută de Domnul Isus a avut o dublă însemnătate:

a. Ea a subliniat importanța Legii. „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii… “ (Matei 5:17)

b. Ea a subliniat greșeala evreilor.  „ …am venit nu să stric, ci să împlinesc”. (Matei 5:17)

Există două posibilități de a greși față de Lege:  una este să ignori total Legea și aceasta Domnul Isus nu putea să facă, căci El venea în numele Celui care se descoperise pe Sine prin darea Legii, iar cealaltă este să aplici greșit Legea și Domnul Isus a venit ca să-i învețe pe oameni „spiritul Legii”:  PRINCIPIILE.

De exemplu, El ne-a adus aminte de PORUNCA:  „Să nu ucizi !”, dar le-a atras atenția că PRINCIPIUL acestei porunci este mult mai adînc, mergînd pînă la rădăcina faptei și evaluînd gîndirea: „Dar eu vă spun că oricine se mînie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății”. (Matei 5:21,22) Există multe feluri în care putem „ucide” pe cineva, chiar lăsîndu-l în viață.  Vorbirea de rău, dușmănia și disprețul sînt judecate de același PRINCIPIU ascuns în PORUNCA împotriva uciderii.  Într-o altă ocazie, cînd a fost rugat să identifice care este cea mai mare PORUNCĂ, Domnul Isus le-a răspuns dîndu-le două PRINCIPII pe care se bazează toate PORUNCILE:  „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău, …și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 22:37)

Uneori se pare că și Biserica de astăzi cade în aceeași greșală de a sublinia importanța PORUNCILOR în dauna însușirii PRINCIPIILOR.  Aceasta se întîmplă din cauză că oamenii ascultă mult mai ușor de PORUNCI decît de PRINCIPII, iar pentru cei ce-i îndrumează este mult mai comod să emită reguli noi, decît să muncească cu fiecare, învățîndu-i principii și clădind caractere.

Iacov definește religia adevărată ca pe o aplicare de principii:  „Religiunea curată și neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor, și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iacov 1:27)

Ca să înțelegem și mai bine frumusețea și simplitatea trăirii conform PRINCIPIILOR, este necesar să ne uităm la relația care există între ele și PORUNCI, subliniind diferențele care există între ele:

1. O PORUNCĂ  sau o regulă are o aplicare specifică și este impusă cu ajutorul unei (unor) sancțiuni prevăzute.  Un PRINCIPIU este independent de circumstanțe și împrejurări și nu poate fi nicăieri impus asupra altora. Superioritatea PRINCIPIULUI este evidentă prin faptul că el respectă libertatea persoanei și trebuie „trăit”, nu „impus” din afară.

2. O PORUNCĂ  sau o regulă este limitată la un scop imediat.  Un PRINCIPIU este etern și universal și ne trimete în lumea realităților divine.

3. O PORUNCĂ  sau o regulă este întotdeauna supusă îmbunătățirilor, amendamentelor și chiar eliminării.  Un PRINCIPIU nu poate fi schimbat niciodată. El se manifestă doar diferit, în situații diferite, pentru a răspunde la solicitări diferite.

Situațiile se schimbă – PRINCIPIILE rămîn mereu aceleași.

Ca slujitori ai lui Dumnezeu, în lumea creată de El, noi sîntem dotați cu capacități fizice, mentale și morale.  Aceste capacități trebuiesc dezvoltate pentru a da naștere unui produs final intangibil, dar real, numit în cuvinte omenești „caracter”.  Acest caracter este singurul lucru pe care îl vom lua cu noi cînd vom păși din lumea aceasta în cea viitoare.

Trăsăturile caracterului nostru se pot dezvolta numai în exercitarea libertății noastre de alegere – o alegere între aplicarea sau neaplicarea PRINCIPIILOR divine la situațiile particulare în care ne aflăm fiecare.  În cazul acestui proces se cer:  o gîndire profundă, o decizie morală și o consecvență neabătută.  Aceste trei deprinderi formează baza și climatul de creștere a „omului de caracter”.

Dumnezeu ne-a destinat să fim „oameni de caracter” și de aceea ne-a făcut oameni liberi care să ne putem recunoaște capacitățile încredințate și să le dezvoltăm spre slava Celui ce ni le-a încredințat.  Ne-a făcut personalități în stare să-I întoarcă lui Dumnezeu ceva din dragostea cu care El ne iubește, membri potențiali în familia cerească, chemați în viitor să-și dea partea lor de contribuție la fericirea cerească.

Ca să-și împlinească acest destin, omul trebuie să-și recunoască originea divină și să-și asume poziția pe care Dumnezeu I-a dat-o prin creație:  ca administrator peste toate lucrurile create.  Poziția de administrator implică hotărîri care trebuiesc luate și acțiuni care trebuiesc întreprinse și de aceea Dumnezeu I-a dat omului PRINCIPII mari și minunate, pe care trebuie să le înțeleagă, să și le însușească și în numele cărora trebuie să acționeze.

Prelucrare după:  „Principles to live by”, de Mel Rees

Articol preluat de pe blogul fr. Daniel Branzei

Lasă un răspuns