Richard Wurmbrand – file de jurnal

Categories: BLOG

Richard Wurmbrand – file de jurnal

La aniversarea de 100 de ani de la naşterea dânsului, am primit o scrisoare scurtă de la prietenul meu Eduard Teodorescu şi un material care mi‑au adus în suflet sărbătoare:

Dragă Daniel,

Mătuşa mea R. S. (sora mamei mele ‑ Martha), m‑a rugat să îţi transmit această lucrare împreună cu scrisorica de mână ataşată. Ea nu are Internet acolo în satul în care locuieşte acum, aşa ca mi‑a revenit mie sarcina aceasta de „postaş”. „Minuni din viaţa mea” este o lucrare autobiografică destul de captivantă a mătuşii (conţine multe detalii de interes din viata soţilor Wurmbrand, dar şi a strămoşilor mei cu care Nene Richard a fost bun prieten). Cu drag, Eduard Teodorescu

Minuni din viaţa mea

De mult doream să scriu despre minunile Domnului în viaţa mea, dar până azi nu a fost posibil. Viaţa aceasta a mea m‑a solicitat din PLIN, uneori peste măsură, dar este tot atât de adevărat că şi eu am solicitat‑o pe ea. Însă azi dau slavă Domnului, căci a ştiut care este cel mai Mare Bun pentru mine. „S‑a luptat cu mine şi… a câştigat!”

Doream să încep cu… începutul ‑ atât cât îmi este „cunoscut”‑ să încep cu străbunii, dar la revederea de la Bucureşti din vara 2005 cu fratele Brânzei, i‑am mărturisit că i‑aş mai putea oferi ceva material „documentar” despre soţii Wurmbrand, la volumele d‑sale „Amintiri cu Sfinţi”. S‑a bucurat de ofertă şi mi‑a spus că va mai adăuga un volum la cele existente. Oare câte a mai adăugat în aceşti patru ani?

„Dar dacă s‑ar scrie toate minunile, n‑ar mai fi loc…”

Părinţii mei au fost nişte oameni „deosebit de deosebiţi”. Mama, evreică refugiată în Primul Război Mondial din Transnistria, a urmat binecuvântata „Şcoală Anglicană” din Bucureşti, Şcoală de Fete, înfiinţată în Cartierul Evreiesc.

Tata (odorul tuturor…), sas din Sighişoara, a studiat „Conservatorul” ‑ clasa canto. Tot în Bucureşti, s‑a îndrăgostit de o evreică brunetă, subţirică şi foarte inteligentă şi… s‑au căsătorit în 1932, la începutul celui mai teribil uragan al „conaţionalilor”… tatii (nu şi al familiei sale, oameni cu frică de Dumnezeu) împotriva evreilor. Tata avea un profesor la conservator, pe domnul Maitert, soţul unei profesoare a mamei din Şcoala Anglicană, de unde şi legătura familiei noastre ‑ mai târziu a mea, în mod deosebit ‑ cu soţii Wurmbrand.

Mai mult chiar decât îşi iubea Mama propriul ei neam (avea ea experienţele ei, după cum spunea), Tatăl meu iubea mult poporul evreu şi în mod deosebit pe „Nene Richard”, cum l‑am numit noi, toţi copiii generaţiei mele; de asemenea, Nene Richard îl ruga pe Tata să cânte în Biserica din Strada Olteni cu baritonul său divin, şi nenumăraţi au fost aceia care mi‑au mărturisit mai târziu că nu vor uita niciodată cum cânta Fr. Scheel, cum plângea toată biserica ascultându‑l cântând (de exemplu) „Mieluşel Divin”…

Când fasciştii au început prigoana împotriva evreilor, Mama i‑a propus Tatei să divorţeze ‑ chiar şi numai formal ‑ pentru că astfel el şi copiii ar fi putut fi salvaţi la o „adică”, dar Tata nu a acceptat această propunere de o deosebită nobleţe a Mamei, ci i‑a răspuns ‑ la fel de nobil ‑ că au jurat înaintea lui Dumnezeu, la Căsătorie, că „numai moartea îi va despărţi”. Şi aşa a fost.

Mulţi ani mai târziu, în Germania, Olanda sau America, Nene Richard mă prezenta astfel: „Tatăl ei a fost prietenul meu!” Niciun titlu de nobleţe de pe Pământ nu ar fi putut însemna mai mult pentru mine! Au fost pentru scurt timp în aceeaşi închisoare, unde Tatăl meu, cel mai minunat dintre părinţi, soţi, oameni, s‑a stins din viaţă la doar 48 de ani! („’acolo’ nu s‑au întâlnit”, mi‑a spus N. Richard odată). Acest fapt l‑a îndemnat desigur şi mai mult să‑l numească pe Tata „Prieten al Meu” ‑ toată viaţa sa.

Amintirile mele referitoare la soţii Wurmbrand încep cu Nene Richard.

În iarna 1945/46, când ruşii îi căutau pe nemţi, toată familia noastră a trebuit să se ascundă; eu am fost întâi la fam. Mandelbaum, evrei mesianici, dar pentru că dumnealor nu aveau copii, mă simţeam foarte singură acolo. A venit, deci, Martha, sora mea, iar eu am fost mutată la familia Wurmbrand, unde îl aveam ca partener „de joacă” pe Mihai, fiul lor de o vârstă cu mine. Mama mi‑a povestit mult mai târziu că primul meu cărucior l‑am primit de la soţii Wurmbrand, iar când m‑a văzut la această primă vizită, tanti Binţia a exclamat: „uite‑o pe noră‑mea!” În casa aceea din str. Colonel Orerro se mai aflau şi câteva fete care ne dădăceau cu multă dragoste. Erau fete evreice din Moldova, salvate „sub escorta” pusă la cale de Nene Richard, cum am înţeles, de asemenea, mulţi ani mai târziu.

Mihai mă necăjea mult. Nu pot uita felul cum îmi lua păpuşa, deschidea fereastra la „curtea” interioară ‑ un hău îngust şi întunecos ‑ şi, ţinându‑mi „odorul” de o mână, un picior, deasupra acestuia, repeta ameninţător : „Ro‑di‑ca!”

Eu alergam disperată să‑i cer ajutor lui Nene Richard, care‑l trăgea de perciunii lui de evreu habotnic. Atunci Mihai a luat foarfeca şi şi‑a tăiat perciunii, dar la prima trăsnaie Nene Richard l‑a apucat din nou de ce (nu) mai rămăsese din perciuni. Această pedeapsă mi s‑a părut prea crudă, aşa că am renunţat a mă mai plânge de el. Nici Mihai nu mi‑a mai „spânzurat” păpuşa, în schimb trebuia să stau „capră” pentru ca el să ajungă la cutia cu zahăr cubic de pe rama lată a uşii, pentru care serviciu primeam şi eu drept răsplată o bucăţică de zahăr… Ştiam că fură(m), dar acesta era preţul pentru a nu‑mi mai pune păpuşa în pericol. Totuşi, când în vara 1946 l‑am reîntâlnit la Predeal (striga într‑o fântână cât îl ţineau puterile) aş fi alergat să‑l îmbrăţişez, dar nu am îndrăznit: „Ce‑o să zică cei din jur, mai ales Mama?”

Dar să revin la Nene Richard. De neuitat rămân pentru mine plimbările zilnice cu el pe un „ger de iarnă 1945”. Zăpada scârţâia sub ghetuţele prea strâmte (aveam altele pe măsură, „dar nu albe”, aşa că…), picioruşele nu le mai simţeam, mănuşi nu aveam. Nene Richard mergea agale, apăsat, Mihai la stânga, eu la dreapta. În mâinile lui mari şi calde o mânuţă mi‑era asigurată, dar când cealaltă îngheţa, schimbam locurile cu Mihai. Nu‑mi amintesc dacă făcea vizite de obicei, dar îmi amintesc foarte bine cum odată ne‑am oprit în faţa unei case şi eu mă bucuram, sperând să intrăm să ne încălzim. Ce mare mi‑a fost dezamăgirea când am intrat nu în casă, ci am coborât la un subsol nemobilat, parcă mai rece ca afară.

Acolo, pe jos, rezemat de perete, şedea un băiat de circa 9‑10 ani. M‑am mirat că am stat doar câteva minute acolo şi că l‑am lăsat cum l‑am găsit… Dar sunt sigură că Nene Richard s‑a ocupat de el în continuare. Mai târziu, cunoscându‑l pe Sandu, fratele adoptiv a lui Mihai, mă întrebam dacă nu a fost poate el acel „băieţel”…

Casa în care locuiau în 1945 era o casă de tip „vagon”: toate încăperile erau unite în spatele lor printr‑un coridor de serviciu, lung, îngust şi întunecos.

Într‑o zi, mi s‑a părut că l‑am văzut pe Papi (Tata) al meu mult iubit, în pijama, întrând la toaletă. L‑am aşteptat cuminte să‑l văd când iese afară, dar ‑ dezamăgire ‑ „persoana” a ieşit în mare grabă fără să‑mi acorde vreo atenţie; deci, am crezut că mi s‑a părut… Am fost tristă, desigur, dar atmosfera plină de dragoste şi ocrotire din acea casă, Nene Richard îndeosebi, suplinea orice lipsă.

Patru decenii mai târziu, povestind despre această întâmplare soţilor Wurmbrand, sora mea Vera, fiind de faţă a spus: „păi şi noi, Papi şi cu mine am fost atunci ascunşi la ei în pod, dar tu nu aveai voie să ştii asta, pentru că ai fi putut să ne trădezi!”…

Vera, care avea pe atunci 12 ani, s‑ar fi aflat de‑asemenea în mare pericol (viol). Pentru mine în schimb, la cei 6 anişori, nu erau probleme se pare ‑ ba N. Richard, care găsea circumstanţe atenuante pentru oricine, spunea mai târziu că ruşii erau foarte buni cu cei mici ‑ aşa că, cei din casă mă foloseau uneori ca iscoadă, trimiţându‑mă pe la poartă ca să observ dacă e „cineva” pe acolo…

Când, după ani, auzind cele povestite de mine, N. Richard a întrebat‑o pe tanti Binţia: „Misch (cum era numit Tata în familie) a fost ascuns la noi în casă?” tanti Binţia a confirmat, dar nu părea foarte sigură nici ea ‑ eu cred că ea se afla atunci în Ungaria.

„Să fii sfânt şi să nu ştii!” (citat de Costache Ioanid, fratele în Cristos şi prietenul lor, pe care l‑am văzut mai târziu deseori „furişându‑se” mut în (sau din) podul din Olteni).

În acele vremuri s‑a petrecut probabil ceea ce povestea N. Richard după decenii ‑ cum, avizată de vecini, a venit poliţia şi i‑a întrebat dacă „ascund nemţi în casa lor”; la care N. Richard, după un acces de tuse ‑ pe care „îl avea întotdeauna la îndemână”, după un pahar cu apă etc., a deschis carnetul de identitate la pagina unde se afla imprimată „Steaua lui David” şi a întrebat pe poliţişti: „credeţi că un evreu ar ascunde nemţi în casa sa?” Şi cum ei nu au putut crede aşa ceva, au plecat, iar noi şi nu numai, am mai scăpat încă odată cu viaţă. Iubirea, blândeţea lor proverbială, aceea „ca a porumbelului”, îmbinată cu „înţelepciunea, ca a șarpelui”, au fost încă o dată confirmate.

Revin la memorabila iarnă 1945. Într‑o zi, când am pornit din nou la plimbare cu N. Richard, în jurul lui apăruseră mai mulţi copii, mai mari ca mine, care arătau jalnic, slabi, zdrenţăroşi… Eu alergam în urma lor, iar N. Richard nu mai avea nicio mână caldă pentru mine, nicio atenţie. Oare de ce sunt aceştia favorizaţi, iar pe mine nu mă mai bagă nimeni în seamă, mă întrebam?

Am fost tare necăjită, mai ales că şi acasă eram „a 5‑a roată la căruţă”… Şi aşa s‑a mai adăugat în adâncul sufletului meu de copil încă o suferinţă… Şi iar a trebuit să treacă o viaţă până când am înţeles, citind cărţile lor, cine fuseseră aceştia: erau copii evrei, supravieţuitori din lagărele de exterminare, pe care soţii Wurmbrand au dorit să‑i adopte, dar neprimind permisiunea, aceşti copii au fost înecaţi odată cu scufundarea vaporului în care se aflau în drum spre Palestina/Israel. Ce dureros mi‑a fost gândul că „i‑am invidiat” cândva pe aceşti, ATÂT de NEFERICIŢI copii! Cu atât mai minunat va fi însă când ne vom întâlni acolo Sus, unde nu mai sunt dureri.

Apoi, în vara ce a urmat după cele descrise mai sus, mă revăd şezând într‑un tren, vagon cl. a 3‑a! (noi, familia Scheel eram răsfăţaţi din acest punct de vedere, Tata fiind funcţionar C.F.R.). Era în vara ’46, în drum spre Predeal, unde aveam să petrecem două săptămâni de neuitat, organizate de soţii Wurmbrand cu ajutorul Ambasadei Suedeze. Transportul fusese organizat de Tatăl meu. Am fotografii din acea vreme pe care le privesc cu mult drag, dar familia Scheel nu apare în ele, probabil datorită faptului că noi trebuia mereu să ne ascundem. Familia noastră revenise la Bucureşti din refugiul petrecut foarte plăcut la Sighişoara, dar în Bucureşti nu ne aşteptase decât foame ‑ „bojoci de cal, fierţi”, un coşmar ‑ frig, păduchi colectaţi în tren în zilele lungi de transport inimaginabil etc., aşa că după acest timp de groază, cele două săptămâni la Predeal mi s‑au părut ca un Paradis. De neuitat rămâne pentru mine DESERTUL ‑ zilnic acelaşi: Griş cu LAPTE, peste care se revărsa ca o mană cerească, rozalie şi parfumată, un sos de ZMEURĂ, culeasă de cei mari ‑ o „mană cerească” de care nu m‑am plictisit până azi, dimpotrivă!

O jumătate de secol mai târziu aveam să am fericirea să le mulţumesc în diferite feluri, cu diverse ocazii, personal sau în public pentru dragostea lor. Voi reveni la această temă.

Au fost ani de groază, dar aceşti Sfinţi au avut Harul de a‑i transforma cu toată situaţia IMPOSIBILĂ în care se aflau personal ‑ în ani Binecuvântaţi pentru mulţi. Chiar dacă mai târziu, intram pe la Tanti Binţia odată la una‑două săptămâni, faptul că ea era acolo, îmi dăruia o stare de BINE, pentru care nu am cuvinte să o descriu. Să ştii că undeva se află cineva pentru care însemni ceva, cineva care te iubeşte cu adevărat ‑ este cel mai sublim lucru de pe Pământ!

Încă de la începutul anilor ’40 cred, o parte din membrii Bisericii din strada „Olteni”, printre care şi părinţii mei (la dorinţa Mamei), deveniseră membri în Adunarea Fraţilor Creştini după Evanghelie din Str. Dragoş Vodă, unde au fost primiţi, integraţi, cu toată dragostea. Însă numai un număr foarte restrâns din acea Biserică îl accepta şi înţelegea pe Fr. Wurmbrand. Rupturile de acest fel sunt foarte dureroase, îndeosebi pentru cei care rămân în urmă. Dar ani mai târziu, în Germania, cu nobleţea care îl caracteriza, mi‑a spus odată referitor la această situaţie, că „el îi preţuieşte pe cei din «Dragoş» pentru faptul că au primit în mijlocul lor pe fraţii şi surorile sale.”

Biserica din strada „Olteni” era mai aproape de casa noastră decât „Dragoş Vodă”, aşa că, eu crescând şi nemaifiind nevoie să merg însoţită, mă duceam adesea tot la Biserica din Olteni, unde mă simţeam cel mai bine. Evreii, în general, au o atitudine deosebit de pozitivă faţă de copii, după cum am observat de‑a lungul vieţii, încă un motiv pentru succesul lor. Nu uit orele de la Şcoala Duminicală, unde o aveam ca învăţătoare pe buna şi blânda Tanti Alice (Panaiodor), dar care avea o voce foarte monotonă. Cu atât mai fericită eram când, înainte de a începe slujba în biserică, Nenea Richard venea la noi, în talar, şi ne vorbea, ceva aşa cum numai el ştia vorbi. De fiecare dată speram că el va ţine de data aceasta ora, dar nu era aşa; după circa 10 minute pleca la slujbă, desigur, şi eram mereu tare dezamăgită de aceasta. Curând deci, m‑am simţit prea „mare” pentru programul „copii” şi mergeam la „cei mari”‑ aveam 8‑9 ani!

Din aceşti ani îmi mai amintesc bine şi cu plăcere şi de Pastorul Solheim, de blonda dumisale soţie, Silgia, cu a căror fii, Ragnar şi Bjarte, eram „colegă” la Şcoala Duminicală. Îmi amintesc şi de o zi de duminică, în care o mulţime de credincioşi, dintre care mi‑au rămas cu deosebire întipărite în minte feţele foarte îngrijorate ale soţilor Solheim, vorbitul şoptit al tuturor „celor mari”. Aş fi dorit să ştiu şi eu despre ce este vorba, dar… Să fi fost aceasta duminica de tristă mintire când l‑au răpit pe iubitul nostru Pastor Wurmbrand? Aşa cred, dar şi referitor la soţii Solheim voi reveni. În acest timp, simţindu‑i tot mai dureros lipsa lui Nene Richard, i‑am mărturisit aceasta surorii mele, Martha, care nu cu mult timp în urmă fusese hrănită la Cantina (de linte) lui Tanti Binţia. Cred că ceea ce însemna pentru mine Nenea Richard, însemna pentru Martha Tanti Binţia; ea a încercat să mă consoleze, zicând în felul ei sec, cam aşa: „Nene Richard ca nene Richard, dar s‑o cunoşti tu pe Tanti Binţia, soţia sa!”…

Când am cunoscut‑o, recunosc, am fost dezamăgită; la prima vedere, era TOTAL altfel decât el, foarte mică, necăjită şi mai cânta şi foarte fals, fapt neobişnuit, nemaiîntâlnit de mine până atunci. Dar când, spre marea mea mirare m‑a strâns călduros la pieptul ei (aşa ceva nu cunoşteam decât de la Tante Riva, vara Mamei, până atunci), când i‑am văzut zâmbetul ei larg şi bun pe toată faţa mică, ridată prea curând, am îndrăgit‑o.

Odată, îmi amintesc că am fost cu Mama în vizită la tanti Binţia, care mai locuia în casa din str. Colonel Orero, iar tanti Binţia i‑a dat Mamei o carte pentru copii, cu poze şi subtexte, pe care Mama le‑a tradus, (prelucrarea de texte lirice din diverse domenii şi limbi, a fost pe lângă citit, o mare pasiune a Mamei). În perioada Crăciunului (1949‑50?) familia noastră a fost chemată în „Olteni”, de unde am primit nişte jucării, printre care şi o păpuşă „bebe” care scâncea şi pe care am botezat‑o „Erika”. A fost singura păpuşă din copilăria mea şi am fost cu atât mai fericită de acest dar, cu cât a fost mai neaşteptat (ba mi se părea nemeritat), noi nemaifăcând parte din acea Biserică… Mă jucam cu ea numai în pod, să nu ştie Mama, care dorea să citesc mai bine… 1952 a fost unul dintre cei mai dureroşi ani din viaţa mea: mult iubitul meu Tată a plecat în Veşnicie, apoi am rămas corigentă la mate, m‑am accidentat în repetate rânduri, neputând merge la meditaţiile oferite de Şcoala Germană unde fusesem elevă, aşa că am rămas repetentă.

De ruşine ‑ nu m‑am mai înscris încă o dată în clasa a 7‑a la şcoala Germană, ci la cea mai din urmă şcoală elementară din cartier, dar şi acest necaz avea să aibă rostul lui. Domnul nu m‑a lăsat! Asemenea tuturor oamenilor de valoare, şi profesorii neconformaţi cu gândirea comuniştilor erau mutaţi în şcoli periferice, serale etc.. Aşa se face că printre alte nume distinse, i‑am avut ca profesori pe domnii scriitori Alexandru Mitru (de fapt Pârâianu, cunoscut pentru cartea sa ‑ „Legendele Olimpului”) şi Tudor Opriş (care locuia într‑o frumoasă vilă în cartierul nostru, iar strada sa purta numele tatălui său, General Opriş). Dar în mod deosebit pentru mine, Dumnezeu S‑a folosit în acel an jalnic de Domnul Profesor… Gheorghe Cornilescu, fratele binecuvântatului traducător al Sfintelor Scripturi în Limba Română, Dumitru Cornilescu. Luam adesea cu mine la şcoală pe fratele meu Theo, în vârstă de doi ani şi jumătate, (care era însă foarte cuminte) pentru că nu aveam cu cine să‑l lăsăm acasă. Era desigur un lucru nepermis, dar Dl. Cornilescu se oprea lângă banca „noastră”, se uita lung la mine, la copil şi zicea îngândurat: „Şelule, Şelule…”

Domnia lui se „referea” desigur la bietul meu Tată, dar eu credeam atunci că mă dojeneşte pe mine pentru că vin cu frăţiorul la şcoală. Nu era aşa, ci cred că mai curând punea o vorbă bună pentru mine şi la ceilalţi profesori, pentru că niciunul nu m‑a dojenit. Altă dată mi‑a luat atât de „energic” apărarea faţă de un băiat foarte rău, încât de atunci niciunul nu a mai cutezat să se atingă de mine.

Povestindu‑i Mamei acasă de Dl. Cornilescu, ea mi‑a şoptit ceva despre „cine este domnia sa”, dar desigur, mult mai târziu am realizat ce minunat S‑a folosit Dumnezeu de aceşti oameni minunaţi pentru a mă ocroti.

Vreau să mai amintesc aici încă o persoană scumpă mie, încă o Sfântă pe care Domnul mi‑a adus‑o în cale în acel an nefericit: Tante LIESE Feder. În vara anului 1952 aveam 13 ani, când, asumându‑mi rolul Mamei ‑ care asemenea surorilor mari, îşi luase un serviciu ‑ am pornit la drum cu trenul spre Sighişoara împreună cu frăţiorii mei de 9 şi doi ani şi jumătate! Acolo, iubita mea Minna‑Tante, sora Tatei, mi‑a făcut cunoştinţă cu proaspeţii ei vecini, familia Feder. Anneliese, fiica cea mai mare a acestei Binecuvântate familii, mi‑a devenit cea mai bună prietenă a acelor ani. Nu aş mai fi plecat de acolo; începând cu modestul mic dejun ‑ urmat de citirea unui text din Calendarul Creştin şi Rugăciune ‑ şi până seara, toată ziua era parcă mângâiată de privirea, vorbirea, repartizarea treburilor gospodăriei, dar şi a timpului liber, după puterea/plăcerea fiecăruia dintre cei cinci copii. Acestea erau cu atât mai mult de admirat, cu cât Tante Liese avea o sănătate şubredă. Niciodată nu am auzit acolo ceartă, bătaie etc.. Ne cunoşteam de ceva vreme, când într‑o zi tanti Liese mi‑a spus: „Nu am ştiut că Mama ta este evreică!”

De aceasta nici eu însămi nu prea eram conştientă pe atunci, şi nici nu m‑am simţit prea bine să aflu că dumnealor, care erau germani, le este cunoscut acest fapt. Dar în timp am înţeles tot mai mult motivaţia deosebită a dumneaei faţă de Poporul Evreu. Pe lângă faptul că venise la credinţă prin Fraţii Creştini după Evanghelie, care iubeau sincer Poporul Evreu, Elisabeth Bottesch fusese bonă la copiii Familiei Feinstein la Galaţi (Isaac Feinstein, alt adorat al generaţiei sale, şi nu numai).

Isaac Feinstein a avut un rol de lider al Mişcării Mesianice din România, iar Liese Feder (născută Bottesch) a avut (şi are şi acum) cea mai înaltă preţuire pentru Familia Feinstein. Dânsa îmi spunea că Fratele Feinstein o iubea şi se purta deosebit de frumos cu soţia sa care era cu 18 ani mai în vârstă decât soţul ei! Şi tot în Fam. Feinstein avusese ocazia să‑l cunoască şi pe Tatăl meu, care era adesea invitat să cânte în Biserica Mesianică din Galaţi. Ce mică este lumea, în special cea a copiilor lui Dumnezeu! Desigur că tot de atunci, de acolo, provenea şi legătura de o viaţă dintre soţii Wurmbrand şi Feder. Când privesc în urmă la viaţa mea, parcă mi se pare că am fost purtată în „Căruciorul” de la Wurmbranzi, între tanti Binţia, Bucureşti, iarna ‑ şi tanti Liese, Sighişoara ‑ vara.

Aceste două Sfinte erau atât de deosebite ca temperament, origine şi cultură, dar de o bunătate şi înţelepciune cu adevărat dumnezeiască. Nu‑mi făceau niciodată morală, în schimb nu pierdeau nici cea mai mică ocazie să mă încurajeze cu un cuvânt de apreciere. De exemplu, în adolescenţă, tanti Liese mi‑a spus: „Du hast die Gabe des Schreibens”; iar tanti Binţia, decenii mai târziu: „Ai pană uşoară, să mai scrii!” Şi iată, o fac, cum aş putea eu să nu le ascult pe Tanti Binţia şi Tante Liese!

Tanti Liese avea o listă lungă de rugăciune, repartizată pe zilele săptămânii; mă impresiona, că de câte ori apăream în acele vremi sau mulţi ani mai târziu neanunţată pe la dânsa, exclama: „Astăzi ai fost pe lista mea de rugăciune!” Şi aşa a continuat STATORNICĂ toată viaţa! A fost binecuvântată şi cu darul prorociei, slavă Domnului.

De 1 mai 1986, sora mea Martha s‑a dus să o viziteze. La întrebarea tantei Liese despre mine şi starea mea spirituală, aceasta a răspuns că, după ani, „a cam obosit să se mai roage pentru mine”, la care Tante Liese Feder, zgâlţâind‑o de umeri, i‑a spus: „Nu spune asta, căci acest lucru (renaşterea mea) se va întâmpla curând, dacă nu s‑a şi petrecut deja.” Şi, MINUNEA se petrecuse într‑adevăr cu 4 zile mai înainte la Freiburg, în Germania, după una dintre nenumăratele, unice, zguduitoarele, predici ale Pastorului Wurmbrand. Dar nu predica în sine reuşise să mă „desţelenească”, ci faptul că după predica ţinută în faţa unei adunări formată din credincioşi refugiaţi din Uniunea Sovietică, Martirul supravieţuitor m‑a numit… „SORA LUI”, insistând totodată ca, alături de alţi, puţini credincioşi de faţă din România, să mă ridic pentru a ne prezenta acelei biserici. Nu am vrut să mă ridic, dar Nene Richard m‑a obligat dintr‑o privire.

În predică el amintise şi de Mircea Vulcănescu, acel om în floarea vârstei, filosof‑creştin, soţ, tată poate, care şi‑a dat viaţa sa pentru alt Sfânt, bătrân şi paralizat, fr. Florea. În secundele acelea mi‑am spus că „numai Isus i‑a putut da putere acelui OM să înfăptuiască o faptă atât de înălţătoare. Atunci am strigat în inima mea poate cea mai intensă rugă de până atunci din viaţa mea: „O, DE‑AR FI ADEVĂRAT că sunt SORA lui de Credinţă!” Şi când m‑am aşezat, am ştiut că sunt „sora”, foarte umila sa soră. Mi‑am ascuns capul în poala lui Tanti Binţia şi am plâns mult. După ce mi‑am mai revenit puţin, Tanti Binţia a arătat spre o tânără femeie ‑ singura rămasă alături de noi în sală ‑ ce purta pe braţe o fetiţă blondă, şi mi‑a spus: „Uite, aşa erai tu când ai fost la noi în casă!” Aceasta a fost ora Naşterii mele Din Nou, slavă Creatorului!

Dar, să revin la acei ani de o tristeţe covârşitoare pentru mine ‑ şi nu numai… Cu timpul, Biserica din Olteni era tot mai goală, mă duceam tot mai rar acolo. Mă durea faptul că nu pricepeam nimic, nu îndrăzneam să întreb ‑ cred că simţeam că nu trebuie nici să întreb, nici să ştiu. „Atmosfera” era atât de apăsătoare, încât mă sufocam efectiv. Îl mai întâlneam uneori pe Mihai, foarte slab, care încerca să‑mi spună câte o vorbă bună, de exemplu, să reiau studiul viorii… până când am încetat definitiv a mă mai duce pe acolo. Apoi am aflat că Biserica „Olteni” a fost transformată în studioul cinematografic „Gopo”. Pe parcurs, am fost preocupată de NENUMĂRATE PROBLEME familiale, personale, aşa că mă gândeam tot mai rar la multe întâmplări, oameni, din trecut… Dar într‑o bună zi, pe la sfârşitul anilor ’50 cred ‑ Tante Riva mi‑a şoptit la ureche: „A venit Binţia scumpă, du‑te la ea, o să se bucure!”

De unde a venit nu mi‑a spus, nici nu am întrebat‑o. Mi‑a „explicat” unde „stă”: „La Tanti Malci”; dar când am ajuns acolo, Tanti M. mi‑a deschis uşa spre… pod. Neîncrezătoare, am început să urc cu teamă treptele de lemn care scârţâiau jalnic, până am ajuns la ultima din ele. Acolo sus era un întuneric de nepătruns, aşa că m‑am oprit în loc, nesigură, cu teamă. Apoi s‑a auzit deschizându‑se o uşă şi o voce energică de femeie întrebând: ‑ „Cine‑i acolo?” ‑ „Rodica” ‑ „Care «Rodica»?” ‑ „Rodica Scheel” ‑ am răspuns, mirată (pe nedrept) de întrebare. Dar mai mirată am fost de reacţia „persoanei” cu vocea energică: ‑ „Rodicuţa!” a exclamat, strângându‑mă în braţe, sărutându‑mă! Reacţia ei îmi era neobişnuită ‑ nimeni nu mă numise până la ea şi nici mai târziu: „Rodicuţa”‑ dar de un lucru eram sigură: aceasta este Tanti Binţia!

Acesta a fost începutul unei relaţii unice în felul ei, relaţie pentru care nu am cuvinte să‑I mulţumesc suficient lui Dumnezeu. Căutam mereu motive noi să mă duc pe la ea, dar dumneaei ‑ când avea oaspeţi ‑ mă trimitea uneori la Mihai, cu care însă nu mă prea înţelegeam, el fiind mult prea savant pentru mine. Odată m‑am dus la tanti Binţia cu frăţiorul meu Theo, care tocmai primise „cravată de pionier” (singurul din familie care avusese parte de aşa „onoare”); dar ea nu s‑a arătat deloc impresionată de cravata lui, aşa că am plecat cu el de acolo destul de dezamăgită.

După ani, peste Ocean, i‑am amintit de „cravata de pionier a lui Theo”, la care ea a comentat amar: spălase „ruşinea familiei…” Altă dată, când lucram sezonier la Fabrica de Ciorapi „Adesgo”, tanti Binţia mi‑a pus în braţe un pachet de ciorapi tricotaţi de dânsa la maşină, rugându‑mă să îi vând ‑ lucru foarte dificil pentru mine ‑ nu numai pentru că eram foarte timidă, ci şi pentru că lucram la fabrica de ciorapi! Dar când în cele din urmă am reuşit să‑i vând câteva perechi şi m‑am dus să‑i dau banii, ea şi‑a oprit numai contravaloarea simbolică a unei perechi, şi restul mi l‑a dat tot mie, insistenţele mele neavând niciun succes. Mi‑a fost aşa penibil că un timp nu am mai dat pe acolo. Dar nu rezistam prea mult să absentez. Se întâmpla uneori să intru pe la ei şi, deschizând uşa de la bucătărie, vedeam de obicei pe masă un crenvurşt pe o farfurie. Mă întrebam cum pot, în special Mihai sau Sandu, să reziste la aşa ispită ‑ pentru care, personal, aveam o foarte mare înţelegere!… Dar dacă aş fi ştiut atunci că tanti Binţia îl aştepta seară de seară pe Nene Richard cu „masa” pregătită, nu m‑aş mai fi mirat de abstinenţa lor! Şi zâmbetul ei! Am crezut mult timp că aşa este fizionomia ei. Mă întrebam cum poate zâmbi mereu, oare… Până într‑o zi când, trecând cu tramvaiul prin zona „Căuzaşi”, pe unde locuiau, am zărit‑o stând la o „coadă” mare la „Alimentara”, o umbră de femeie mică, îmbrăcată cu o rochie mult prea largă, maron‑cenuşie, iar pe obrazul ei, care credeam că era aşa ridat datorită eternului zâmbet larg, nu era nici urmă de zâmbet… Am coborât deci la următoarea staţie şi m‑am întors până la „coada” la care ea aştepta poate acel „crenvurşt”… Atunci, minune, să‑i fi văzut faţa, toate ridurile deveneau „râuleţe” pline de iubire…! Merita să cobor din tramvai, să aştept apoi cine ştie cât timp altul, să cumpăr alt bilet ‑ dacă mai aveam cu ce ‑ să risc ruşinea de a mă da controlorul jos din tramvai, ME‑RI‑TA !

Mai târziu, urmând un curs seral de limbă engleză, cum casa noastră era departe de centru, când ieşeam de la serviciu, mă duceam uneori pe la ei şi, ca să nu adorm seara la cursuri, o întrebam dacă nu pot să mă odihnesc acolo. Se uita o clipă nedumerită la mine ‑ doar nu avea decât o cămăruţă, un singur pat, ‑ dar mi‑l punea la dispoziţie, şi dormeam aşa de bine în el, că dacă nu m‑ar fi trezit ca să nu întârzii la curs, aş fi dormit mult şi bine acolo. Nu ştiu dacă a mai existat pe Pământ o femeie care să poată să iubească aşa ca tanti Binţia… Da, poate Maica Tereza!

Odată, păstorul bisericii mele din Germania, un olandez, care mă apreciază, m‑a întrebat: „ ‑ Cum se face că tu eşti aşa cum eşti?”; răspunsul meu a fost: „‑ Pentru că am avut exemple demne de urmat!” El ştia la ce Exemple mă refer, pentru că îi aminteam adesea pe mult iubiţii mei Wurmbranzi, şi m‑am implicat (şi mă implic) în misiunea „Vocea Martirilor”. Acest binecuvântat păstor m‑a crezut, încurajat, şi duce mai departe îndemnurile primite prin mine referitoare la „Vocea Martirilor”, copiii străzii ş.a. Dar pastorul J.H. este o excepţie în acest sens în Germania, îndeosebi în Landul Westfalia, şi experienţele mele în această privinţă sunt dintre cele mai dureroase.

Anul 1957.

Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic despre Nene Richard. Tanti Alice bătea la maşină predicile lui şi adesea când ne vedeam îmi strecura câte una în buzunar, în servietă. A fost singurul predicator ale cărui predici ‑ fragmente sau integral ‑ le‑am reţinut în memorie toată viaţa, şi nu numai pe cele scrise, înregistrate. Aceste predici scrise contribuiau încă o dată la menţinerea vie în memorie (şi în inimă) a iubitului meu, al nostru, Frate Richard.

Uneori se auzeau zvonuri, de exemplu că deţinuţii politici ar fi maltrataţi. Îmi amintesc că am întrebat‑o pe Mama ce crede, dacă îl schingiuieşte oare şi pe Nene Richard, la care mama mi‑a răspuns că nu ar fi posibil să‑l mai şi schingiuie, el fiind şi aşa atât de bolnav. „Cum mângâie de dulce şi alină uşor, Speranţa pe toţi muritorii!…” Nu prea am fost eu un copil al rugăciunii, dar pentru Nene Richard mă rugam, mai ales când auzeam câte o veste.

Odată însă s‑a auzit un zvon că „ar fi murit”, după care s‑a aşternut o vreme, o tăcere cu adevărat „mormântală”, dar numai „o vreme”…, căci într‑o BUNĂ zi, Tanti Binţia mi‑a şoptit la ureche:

‑”Roagă‑te pentru Nene Richard!” Nu ştiam ce să cred, aşa că am întrebat‑o abia auzit: „Păi… trăieşte?”

‑ „Tu roagă‑te !” i‑a fost răspunsul ferm, hotărât, şi m‑am rugat, la fel de ferm şi hotărât. Într‑adevăr, de data aceasta nu a mai trecut multă vreme, …şi iată… MINUNE! Cel zis „mort” a înviat ! Din nou mă văd urcând treptele acelea ce scârţâiau jalnic, scârţâit care folosea în acelaşi timp ca avertisment „celor de sus”, dar şi curioşilor „de mai jos”, care erau nelipsiţi de la posturile lor de observaţie, însă fără rea intenţie, cred. Din nou a ieşit Tanti Binţia din cămăruţă întrebând pe un ton ce nu‑l mai auzisem din ziua când o vizitasem după ce a ieşit ea din închisoare:

‑ „Cine e?” Cu deosebirea însă că, după ce i‑am răspuns la întrebare, nu a mai fost necesar să mă întrebe „care Rodica”, ci fără niciun cuvânt, m‑a luat strâns de mână şi m‑a dus în cămăruţa ei. Acolo, pe marginea patului, şedea NENE RICHARD însuşi! Cred că fusese o vreme în Sanatoriu după detenţie, pentru că deşi ceva mai în vârstă, arăta relativ bine. A urmat un moment de tăcere, timp în care am putut observa cum de sub pijamaua prea scurtă, pe picior, se scurgea o dâră de lichid vâscos, verzui, şi mă miram că niciunul din ei nu se lăsa deranjat de acest fapt….

Apoi Tanti Binţia l‑a întrebat :

‑ „Ştii cine‑i domnişoara asta?” la care răspunsul său a venit prompt:
‑ „Ştiu că‑i una dintre fetele Scheel, dar nu ştiu care dintre ele.”

De această dată m‑am simţit măgulită, pentru că în ’48 când a fost răpit, eu eram o fetiţă pricăjită de 9 ani, iar surorile mele, nişte „domnişoare” de 14‑15 ani, iar e atunci nu semănam între noi ca acum!

Dintre alte întâmplări care mi‑au rămas în amintire din acea perioadă a fost una mai deosebită. Într‑o sâmbătă după‑amiază, dorind să‑i văd, i‑am întâlnit pe stradă şi, după cum le era obiceiul, mi‑au spus: „Hai cu noi!” Nu mică mi‑a fost mirarea când, după ce au făcut o mică pauză în faţa sinagogii, au intrat înăuntru. Eu, până atunci (şi ani după această întâmplare), nu‑mi făcusem niciodată gânduri referitoare la originea mea după Mamă, nu păşisem încă într‑o sinagogă şi am fost bucuroasă când am ieşit de acolo, de unde mi‑am luat rămas‑bun pentru acea seară de la ei. Abia mulţi ani mai târziu, când am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să salvez viaţa mea şi a copiilor mei din România comunistă, emigrând în Israel, s‑a născut în noi un simţământ, nou, deosebit pentru Israel.

Tot din acei doi ani în care Nene Richard a fost liber, îmi mai amintesc de vizitele la diverse spitale, când, de exemplu, odată, luându‑şi rămas bun de la un vizitator, l‑a întrebat pe acesta: „Mai ai acelaşi număr de telefon?” După care, la afirmaţia acestuia, N. Richard a spus numărul, pentru fi sigur că l‑a reţinut corect… Şi aşa era! Aşa o memorie, după atâţia ani, şi ce ani…!

Încă o vizită mi‑a rămas neuitată, la Sanatoriul Pantelimon. După ce au plecat ceilalţi vizitatori (un număr mare ca de obicei), Nene Richard m‑a dus într‑o cameră unde se afla o femeie cu părul ondulat, brunet, uşor încărunţit, slăbuţă, cu mâinile contorsionate cum nu mai văzusem altă dată. Nene Richard, după ce mi‑a prezentat‑o, m‑a rugat să vin să o vizitez pe viitor şi apoi s‑a retras. Doamna se numea Ethel Haimovici, Îl cunoscuse pe Domnul Isus‑Mesia prin fraţii de la Biserica „Tudor Popescu”, primise botezul şi‑L iubea sincer pe Domnul. Era o evreică din Praga, fusese în lagărul nazist de la Auschwitz ….

În ziua „eliberării”, a fost ca şi moartă şi nu a putut răspunde la întrebări referitoare la originea ei, aşa că a fost transportată într‑un tren al Crucii Roşii, spre Răsăritul Europei, până la capătul drumului, unde se afla acum. Dar când am cunoscut‑o eu, era deplin conştientă. O vizitam cu mult drag săptămânal, vorbeam împreună în limba germană, mă învăţase să fac „Serviettenklos”‑ o găluşcă mare fiartă în ştergar ‑ clătite cu varză, (cu brânză, mai rar, nu aveam bani pentru aceasta, nici nu se găsea oricând) şi I le duceam de fiecare dată. Dumneaei, în schimb, îmi păstra, în apă, porţiile dânsei de unt, pe care trebuia NEAPĂRAT să le primesc.

Îmi vorbea adesea de familia ei, în special de sora domniei sale, căsătorită, iar pe cumnat îl chemase „Fuchs”, dar nu mai ştia de nimeni nimic. Pentru Tanti Haimovici m‑am dus prima oară în viaţă ‑ TREMURÂND ‑ într‑o audienţă, sperând să‑i găsesc familia, dar fără niciun rezultat. Tanti Ethel avea un ceas deşteptător, foarte drăguţ. Pentru a‑i face o mică plăcere, i‑am admirat ceasul ‑ o mare greşeală ‑ pentru că de atunci îmi spunea mereu că doreşte ca „atunci când va muri, să moştenesc eu ceasul dumneaei”. Din această cauză nu m‑am mai dus să o vizitez,… iar când, după o vreme, buna mea soră Martha s‑a dus să o vadă, Tanti Ethel plecase în veşnicie… poate de durere pentru că nu am mai vizitat‑o… M‑a durut mult şi mă doare la fel şi acum când scriu despre aceasta. Mi‑am dorit atunci şi îmi doresc şi astăzi la fel ca atunci ‑ ziua când ne vom reîntâlni acolo, Sus, şi ne vom strânge în braţe, eu cerându‑i iertare… Nu uit cum, la scurt timp după eliberarea din închisoare, Pastorul Wurmbrand a predicat în Biserica din Str. Olteni… Sala era plină până la refuz, ba chiar sus pe pervazurile ferestrelor fostei săli de gimnastică şedeau oameni!

După decenii, urmaşul său la amvon din acei ani l-a întrebat:
„‑ Cum reuşeai dumneata, frate Richard, să umpli sala până la refuz?” La care răspunsul a venit prompt, cu eternu‑i umor:
„Fac ca dracu ‑ îi vizitez în fiecare zi!”

Desigur că nu‑i putea vizita pe toţi zilnic, dar desigur, Îl ruga pe Domnul să o facă. Apoi am început să‑i văd tot mai rar, întâmplător. Auzisem că nu mai are voie să predice decât la o biserică de la ţară şi numai la un număr foarte restrâns de persoane. Nu ştiu dacă a ocupat vreodată acel post, dar ştiu că îi întâlneam întâmplător, mergând foarte grăbiţi cu un lung şir de adepţi (proveniţi în mare parte din vechea biserică) după ei. Intrau în câte o casă, stăteau, „discutau” circa 30‑40 de minute ‑ timp în care gazda servea un ceai, şi apoi plecau tot în aşa mare grabă cum veniseră, mai departe.

Aşa a mers o vreme, până când iar a fost arestat, în ’59, se pare, pentru „motivul” că nu reuşea să limiteze numărul enoriaşilor care veneau să‑l asculte, indiferent cât de îndepărtat se afla acel sat! Oh, în ce lume „nebună, nebună de legat” am trăit noi, generaţiile terorii comuniste!

Au urmat apoi câţiva ani şi mai obositori pentru mine: Şcoala de Asistenţi Medicali (pentru Laborator), familia cu fraţii mei minori, apoi serviciul. Nu mai aveam practic timp liber, aşa că şi vizitele la tanti Binţia s‑au rărit. Ne‑am bucurat când ne‑am întâlnit odată în curtea Şcolii Sanitare ‑ Mihai şi cu mine ‑ unde reuşise în sfârşit să se înscrie. Dar curând, aflându‑se şi aici de „originea lui nesănătoasă”, a fost dat din nou afară. (Aceeaşi soartă am fi avut‑o şi noi, copiii Scheel, dacă tatăl nostru nu ar fi fost declarat nevinovat post‑mortem ‑ o adevărată minune în acei ani!) Mihai era mereu în căutare de un „permis de student, elev”, pentru a putea intra la Biblioteca Universitară; eu însă nefiind băiat, nu‑l puteam ajuta. A cărat însă geamantane foarte grele cu cărţi pe care le‑a ascuns la noi în pod, şi eu eram bucuroasă că puteam face şi noi măcar atât pentru ei, fiind totodată şi un semn de încredere din partea dumnealor faţă de familia Scheel.

Cred că Tanti Binţia avea domiciliu forţat într‑o vreme deoarece duminicile era mereu acasă. Aşadar, duminică, după biserică, ducându‑mă acolo, întâlneam tineret de prin toate colţurile Bucureştiului şi mă întrebam cum au ajuns înaintea mea acolo, Adunarea „mea” fiind în apropiere. Cred că unii dintre ei nici nu vizitau alte biserici, sau dacă da ‑ atunci seara. Ne înghesuiam până la refuz (băieţii stăteau pe jos), acoperişul fiind foarte înclinat în singura ei cămăruţă de la „mansardă”.

Tanti Binţia era şi o „avocată” de prim rang. Odată am avut o dispută cu o persoană, care probabil se plânsese la tanti Binţia de mine. Dânsa, dorind să ne dea un exemplu al rolului de Avocat al Domnului Isus, a spus: „De exemplu, oricine ar veni la mine să o acuze pe Rodica de ceva, eu nu l‑aş lua în seamă…” Cum m‑a uns la inimă această „pledoarie”! Dar, mulţi ani mai târziu, mulţumindu‑i şi pentru acest act de apărare, pe de o parte ‑ nu‑şi mai amintea, dar pe de alta ‑ a pus „o vorbă bună de astă dată pentru «partea adversă»”. Oricine o cunoştea, dacă avea o problemă, se ducea la Tanti Binţia; aşa am procedat şi eu la un moment dat. Cunoscusem un domn care devenise foarte important pentru mine (şi eu pentru el) ‑ domn care ar fi dorit să mă ceară în căsătorie. Mama nu era de acord. Persoana ‑ fost simpatizant (?) legionar, afirma că s‑a „vindecat”, după ani de detenţie. M‑am dus cu el deci la Tanti Binţia, sperând la îngăduinţa, înţelegerea ei proverbială, dar… a fost singura dată când nu am găsit înţelegere la ea, şi nici domnul chiar, nu a „agreat‑o” (cum poate cineva să nu o preţuiască pe tanti Binţia !?) Prin urmare, am spus „Nu” persoanei, mai ales din cauză că ar fi trebuit să‑mi abandonez convingerile de credinţă. Încă un mic amănunt din acei ani. Într‑o zi de primăvară, mergând cu fratele meu Theo prin oraş, ne‑am întâlnit cu Tanti Binţia. Cum mergeam noi trei alături pe lângă Universitate, un fotograf şi‑a arătat intenţia de a ne fotografia. Eu i‑am făcut un semn energic cu mâna de a renunţa, dar Tanti Binţia a fost, spre mirarea mea, de altă părere, şi uite aşa ‑ ne‑a fotografiat ! Nu puteam înţelege (mă întrebam în sinea mea) cum Tanti Binţia îşi putea permite un aşa „lux”, şi tot eu îmi explicam că plăcerea ei de a fi „o doamnă” , bucuria de a se fotografia cu noi o făcea să uite pentru un minut că aceştia sunt poate banii de pâine din ziua aceea… Ce dragă îmi este acum această fotografie!

De‑a lungul anilor, în special a celor din Germania, s‑au mai făcut adesea fotografii în care mă aflu alături de ei, dar din toate ‑ una îmi este cea mai dragă, cea din după‑amiaza neuitatei zile de duminică 27 aprilie 1986. Ne aflam într‑o familie, după‑amiază, după cafea. Nene Richard se odihnea într‑un fotoliu, eu mi‑am pus mâna după ceafa dumnealui, iar dânsul, ahtiat cum era, după o mângâiere care‑i lipsise atâta amar de vreme ‑ şi‑a dat capul pe spate radios. În acel moment, cineva, rugând‑o şi pe Tanti Binţia să se alăture ‑ timp în care, regret ‑ N. Richard a luat o poziţie sobră ‑ ne‑a fotografiat. La 10 minute după aceasta, am fost chemaţi la Casa „Dietrich BONHOEFER”, unde Iubitul meu Domn Isus mi‑a cucerit pentru totdeauna inima!

Anul 1964.
Nene Richard era ‑ SLAVĂ DOMNULUI ‑ din nou în „libertate”. Într‑o dimineaţă răcoroasă mă pregăteam să plec la serviciu, când ‑ la poartă mă aştepta cineva! Nu mică mi‑a fost mirarea când îl văd (abia dacă îl mai recunoşteam) pe bătrânul Frate Nikesch de la Sibiu, care mă întreabă dacă doresc să le arăt drumul până la Fr. Wurmbrand.

„Bineînţeles”, am răspuns. La capătul străzii ne aştepta o maşină elegantă; la volan ‑ un domn elveţian, alături de soţia sa. I‑am condus până pe Str. Căuzaşi, dar când să intrăm în „Olteni”, mi‑au mulţumit scurt şi m‑au rugat să cobor din maşină, asigurându‑mă că „se vor descurca”. Mult mai târziu aveam din nou să aflu că şi aceşti creştini elveţieni contribuiseră la salvarea fam. Wurmbrand din România. Eu am scăpat şi de această dată „nevătămată”, desigur şi datorită înţelepciunii celor pe care îi însoţisem, care nu mi‑au permis să‑i conduc mai departe. Fratele Nikesch însă, a fost „interogat de securitate.” Sabia lui Damocles plutea ameninţătoare în aer şi toţi cei ce‑l iubeau pe fratele Wurmbrand se temeau ca nu cumva să‑l aresteze din nou.

Cu atât mai mare mi‑a fost bucuria când, pe 20 august 1965, ziua nunţii mele, Tanti Binţia şi Nene Richard, invitaţii mei de Cea Mai Mare ONOARE, dar la care nu îndrăzneam să sper în acele zile, au apărut totuşi ca Două Comete ‑ urmaţi de nelipsitele „Cozi” ! Ce SURPRIZĂ, ce Dar de Neuitat !

Tot prin ei am primit şi Binecuvântarea la mica serbare a căsătoriei mele cu G.F. Cuvântul dăruit de Pastorul Wurmbrand a fost: „Fiţi primitori de oaspeţi…, fiecare să‑l trateze pe celălalt ca şi cum ar fi oaspetele său.” Ce trist, că nu i‑am urmat îndemnul…

În familia Scheel ospitalitatea avea şi are o tradiţie de renume, nu însă şi în familia lui G.F., ce trist… La scurt timp după aceea, a venit MAREA ZI când ne‑am luat rămas‑bun pe Aeroportul Otopeni! Doamne, ce Zi Mare, cât de uşuraţi am respirat toţi când am văzut avionul înălţându‑se cu ei trei în slăvi, slavă, slavă ŢIE, Dumnezeule Mare! Pe atunci nici nu îndrăzneam să mă gândesc măcar, că ne vom mai vedea vreodată pe acest Pământ… erau pentru mine.. pe altă Lume… Căsnicia mi‑a adus mai multe probleme de tot felul, decât aveam deja. Ne‑am mutat din Bucureşti, aşa că pentru ani mulţi le‑am pierdut urma. De fapt nimeni nu îndrăznea nici măcar să le rostească numele, de frică. Singura mea bucurie în anii ce au urmat au fost cei doi minunaţi copii ai mei.

Cel mai dureros a fost faptul că soţul meu, tatăl lor, i‑a tratat şi pe ei deosebit de rău… În 1975, drumurile noastre s‑au despărţit… iar în 5 aprilie 1977, MINUNE ‑ împreună cu iubiţii mei copii Liviu‑Cristian şi Mihail‑Silvan ne luam zborul spre Israel !

Acesta a fost un capitol NOU, extraordinar, atât în viaţa mea, cât şi a copiilor mei. Ce bucurie, când ne‑am reîntâlnit, după ani, cu familia Rosenberg, rudele din partea Mamei, şi dăruindu‑le mici daruri din România, repetau mereu un cuvânt, primul învăţat de mine în Limba Ebraică: „TO‑DA‑RA‑BA !”‑ Mulţumesc Mult!

Altă întâmplare mi‑a rămas de neuitat; în prima duminică (?) după sosirea noastră în Israel, Tanti Riva ne‑a luat cu ea la Biserica Luterană din Strada (via) Hagefen din Haifa. Acolo, după un mic program introductiv la care am participat și noi, (vara mea, Nadia şi cu mine ‑ cu cântarea, „În Veci Scriptura Sfântă”), a păşit pastorul la amvon; din acest moment eu am intrat într‑un fel de stare confuză, ciudată, nemaicunoscută de mine până atunci. Mă întrebam ce‑i cu mine, dacă această stare are de a face cu schimbarea climaterică. Din predică (în limba română), cred ‑ nu am reţinut nimic, de un lucru îmi amintesc: mi se părea foarte cunoscut pastorul ‑ lucru pe care îl consideram exclus – dar mă întrebam cu cine seamănă oare…, dar seamănă foarte bine cu pastorul Solheim…

Când s‑a terminat slujba, i‑am bâiguit ceva în acest sens mătuşii mele, la care ea m‑a asigurat: „Da, este Pastorul Solheim, într‑adevăr, şi buna sa soţie, Silgia, este aici!” Pe dumneaei nu aş fi recunoscut‑o, dar dânsul era aproape neschimbat! Îl văzusem ultima oară când eram o fetiţă de 9 ani, iar acum aveam 39! Din cartea scrisă de dumnealui ‑ „Im Schatten von Hakenkreutz, Hammer und Sichel” (ISBN 3 87214 1740 NE:GT) am înţeles după ani, că deşi Statul Israel nu accepta Misionari Creştini pe teritoriul său, a făcut o excepţie în cazul Pastorului Magne Solheim, datorită angajamentului Domniei sale pentru Poporul Evreu din România în anii „Între Zvastică, Ciocan şi Nicovală”. Cu multă părere de rău, nu numai a mea, dar şi a copiilor mei, după numai 9 luni am plecat spre Germania.

La începutul anilor ’40, nemţii ar fi dorit să‑l facă pe Tata un „star” în Germania, ‑ dar plecarea nu a fost aprobată – datorită soţiei evreice. În 1949, Tatăl meu a vrut să emigrăm în Israel. Nu s‑a putut, pentru că era german. Acum însă puteam să aleg atât Israel ‑ datorită Mamei, sau Germania ‑ datorită Tatălui meu. Şi, pentru copiii mei m‑am hotărât în cele din urmă pentru Germania. În timpul cât am stat acolo, o şcoală a fost aruncată în aer. Chiar o parte din rude mă îndemnau să plecăm! Nu mă simţeam destul de evreică pentru a risca viaţa mult iubiţilor mei copii, motivul principal pentru care părăsisem România.

În Israel trebuia să ascund faptul că tatăl meu a fost german, sau că mama era creştină, după cum nici viceversa mai târziu în Germania. M‑a dezamăgit faptul că prieteni neevrei, care „trăiseră” în Israel doar ca turişti, ca să nu mai vorbesc de cunoştinţe vechi, evrei mesianici originari din România, nu înţelegeau să‑mi respecte hotărârea. Aşadar, în 2004 am revenit în România, unde nu mai am asemenea probleme.

Dar să revin la Israel, 1977. Aici am încercat să aflu de la cei dragi emigraţi cu ani în urmă veşti despre Wurmbranzi, dar incapacitatea lor de a aprecia un Corifeu ca pastorul Wurmbrand m‑a durut, dezamăgit, aşa că am renunţat la a mai pune întrebări. Şi iar au mai trecut câţiva ani. Acum ne aflăm în Germania ‑ alte mari probleme, alte mari dezamăgiri pe plan moral, spiritual, în special pentru mine, dar şi pentru Christian, fiul meu, care s‑a adaptat mult mai greu şi care până la „intifada”, mereu mi‑a reproşat că am plecat din Israel, singura Ţară în care el a fost fericit. Între timp însă lucrurile s‑au schimbat şi pentru el în bine în Germania. Despre „Pastorul Wurmbrand”, la început, nimic… dar, în vecinătatea noastră se afla o mică Editură Catolică pentru tineret, „Komm Mitt”. Cum fiul meu Miki (azi cântă pe scena Operei din Dortmund) şi‑a început cariera în Biserica Catolică din cartier, domnul Stiff, şeful entuziast al micii edituri, a intrat în vorbă cu el, prin el cu mine, şi după ce i‑am destăinuit câte ceva din viaţa mea, din viaţa Creştinilor în România, îmi spune într‑o bună zi că are o carte care se numeşte „Zelle 24” (Celula 24) în care autoarea, Coleta Sergiu‑Bruteanu, mărturiseşte despre viaţa ei, a creştinilor din România.

Când am deschis cartea şi am început să o citesc, nu‑mi venea a crede (!): în ea era vorba despre TANTI BINŢIA mea mult iubită, despre „viaţa” ei şi a nenumărate altor femei în România acelor ani… Dar unde se aflau ei acum, dacă mai sunt cel puţin în viaţă, nu putea să‑mi spună acel domn catolic, unul dintre puţinii oameni întâlniţi de mine în Germania, care SIMŢEA SINCER cu creştinii persecutaţi de comunişti. Nu mă refer aici, desigur, la cele câteva sute veniţi din toate colţurile Germaniei de Vest, pe care‑i întâlneam la conferinţe, clasaţi cu dispreţ de marea majoritate în categoria „fundamentaliştilor”. Nimic nou sub soare… Şi iar a mai trecut un timp. Într‑o dimineaţă, citind ziarul în autobuz în drum spre serviciu, un articol mic cu următorul titlu: „Pastor Wurmbrand wieder în Muenster” (P.W.din nou în M). Nu‑mi venea a crede ochilor! Credeam, conform titlului, că „va fi din nou în M.”, dar nu era aşa…, fusese cu o zi înainte în M. Simţeam că‑mi vine rău de necaz. Citeam zilnic ziarul, dar nu (cred că) fusese anunţat înainte… îmi închipuiam VIU cum ar fi fost scena revederii, de ce n‑am ştiut, de ce oare, de ce? Astăzi cunosc răspunsul; atunci ne‑am fi bucurat împreună poate o oră, două şi atât. Dar în curând, slăvit fie Domnul pentru Lucrarea Sa prin ei în viaţa mea, ŞTIU că ne vom bucura împreună o Veşnicie. Totul la timpul Său!

Acum ştiam cel puţin că sunt în viaţă, dar au urmat încă circa doi ani până când l‑am întâlnit în sfârşit. Aflasem de o conferinţă creştină, la care am participat. Acolo l‑am întâlnit pe fratele Gh. Boeru, care într‑o bună zi a anului 1984 m‑a sunat la telefon şi mi‑a dat buna veste, că la acel sfârşit de săptămână soţii Wurmbrand vor fi în familia dumnealui. Vestea, desigur, m‑a bucurat mult, dar eu aveam în acelaşi timp o problemă: eram de serviciu în laborator ambele zile.

În zadar am încercat să schimb cu vreo colegă; nimic. M‑am dus deci sâmbătă la lucru, iar pe la ora 14, la gară, m‑am urcat în tren şi pe la ora 16 am ajuns la destinaţie. Când am intrat în încăpere, aglomeraţie mare, linişte la fel, Fratele Richard vorbea. Am stat întâi lângă uşă, abia respirând de emoţie. Cineva a venit la mine, m‑a întrebat pe cine caut, s‑a dus la Tanti Binţia, care a venit la mine şi după ce m‑a îmbrăţişat, sărutat, m‑a strecurat printre scaune până la locul ei, rugând‑o pe persoana de alături să elibereze scaunul în favoarea mea, ceea ce, cu toată opoziţia mea, persoana a şi făcut. Îmi era foarte penibil. Ne‑am aşezat, după care Tanti Binţia mi‑a luat mâna într‑a ei şi a ţinut‑o atât de strâns, până când aproape că a amorţit. După circa două ore şi jumătate, eu a trebuit să mă întorc iar cu trenul la Muenster. La gară m‑au însoţit, alături de tanti Binţia, mai multe persoane, iar când a sosit trenul, tanti Binţia mi‑a pus o mulţime de cărţi în braţe.

A doua zi, duminică, terminând mai devreme serviciul, nu am rezistat să mă duc acasă ştiind că ei mai sunt „prin zonă”, şi am repetat excursia şi bucuria revederii după… 19 ani, după o viaţă! Abia acum, citind cărţile primite, am aflat cu adevărat tragedia de necuprins a comunismului, iar chinul lor personal îmi fura somnul, liniştea, puterea de concentrare de care aveam absolută nevoie în profesia mea. Am luat deci o parte din cărţi şi le‑am dus unei biserici pe care o vizitam uneori şi al cărei pastor, englez, avea o poziţie vădit de „stânga”. După ce m‑am prezentat succint ‑ referitor la ţara mea de origine, la relaţia mea cu autorul (autorii) cărţilor, i‑am recomandat să citească, dacă doreşte, cărţile pe care i le‑am pus la dispoziţie cu titlu de împrumut.

Când m‑am dus după un timp să le iau înapoi, pastorul acela nu mai slujea acolo, iar cărţile mi‑au fost înapoiate neatinse de către soţia următorului pastor, care se pare că nici nu ştiuse de existenţa lor. Acesta este Pastorul J.H., în a cărui biserică aveam să devin mai târziu membră, şi care este „un om după inima lui Dumnezeu”. Acum a început un nou capitol al vieţii mele. Când aflam că ei vin în Germania, Olanda, îmi luam concediu şi îi însoţeam atât cât îmi era posibil. Mă mişca mereu din nou faptul că Tanti Binţia, chiar dacă se afla în „prezidiu”, pe podium, mă zărea în mulţime, cobora şi îşi făcea loc lângă mine, iar după conferinţe mă luau cu ei oriunde: la masă, la „hotelul” care nu‑şi prea merita numele ‑ mai ales în fosta RDG ‑ sau la gazda la care dormeau şi dumnealor. Mă impresiona memoria, atenţia pe care o acordau în special celor tineri; Miki, fiul meu, mă însoţea adesea. Odată, fiind la o tabără sportivă în Spania, deci nefiind prezent la întâlnire, tanti Binţia întrebând „unde este Miki”, i‑am explicat. După câteva săptămâni când ne‑am revăzut, Miki fiind prezent, prima întrebare a lui tanti Binţia a fost: „Miki, cum a fost în Spania?” Şi când ne gândim că între timp se întâlniseră cu sute de oameni!

Era încântător să stai la masă cu Nene Richard! Neuitate îmi sunt dejunurile la modestul restaurant‑pensiune al unei familii de creştini italo‑germane pe nume „Ruinato”! Eram un grup de circa 10 persoane, şi am luat loc la o masă mare, unde la un capăt şedea o doamnă. Cât timp Nene Richard a vorbit despre Cristos la modul general, totul a fost „în ordine”, dar când a întrebat‑o pe acea doamnă dacă „Îl iubeşte pe Cristos”, dumneaei s‑a ridicat, şi‑a luat farfuria şi s‑a aşezat la altă masă. Mie mi‑a părut rău nu numai că doamna a plecat, dar şi de întrebarea prea directă, care a făcut‑o să plece… În continuare, dânsul ne‑a relatat despre alt caz asemănător în Italia, unde a avut mai mult „succes”; servindu‑i la o masă o chelneriţă foarte drăguţă, el i‑a spus: „Ştiţi că Cristos vă iubeşte?” Cum chelneriţa îl privea consternată, dumnealui a adăugat : „Păi dacă mă iubeşte pe mine aşa bătrân şi urât cum sunt, cum să nu te iubească pe dumneata?” La urmă, frumoasa chelneriţă nu a vrut să le primească banii pentru consumaţie, mărturisindu‑i totodată că a fost primul om din viaţa ei, care s‑a ocupat de sufletul ei…

Într‑o seară, predicând într‑o Biserică Lutherană din Freiburg, Pastorul Wurmbrand a întrebat publicul dacă au „auzit” de Boris Becker (renumitul tenisman) ‑ la care toţi ascultătorii au izbucnit în urale. Apoi Pastorul a întrebat, dacă a auzit cineva de Vania Moiseev ‑ Soldat Român din Basarabia (Republica Moldova), martirizat pentru Cristos în armata sovietică ‑ la care numai 2‑3 persoane au ridicat mâna. Atunci fratele Richard a izbucnit atât de dureros, de puternic, încât îmi era teamă, (ca de fiecare dată când izbucnea aşa ‑ să nu se i se facă rău acolo sus la amvon, mai ales că ştiam că nu are decât un singur plămân), şi a întrebat: ”Dacă dumneavoastră nu aţi auzit niciodată de Vania Moiseev, ce fel de creştini sunteţi voi?”

(În 2004, revenită în ţară, aveam să fiu gazda unor credincioşi din Basarabia, veniţi la o conferinţă mesianică, pe care nu‑i cunoscusem înainte. Unul dintre ei mi‑a făcut o impresie deosebită ‑ era fratele lui Vania, Vladimir Moiseev! Încă o dată repet: Doamne, ce mică este lumea noastră, a copiilor Tăi, slavă Ţie!)

A doua zi la prânz, în sala de mese a parohiei, aşteptând mult timp mâncarea promisă, Fratele Richard era de părere că aceasta este pedeapsa pentru predica din seara trecută. Cum ne era foame şi cam frig, eu mi‑am amintit de plimbările lungi cu Nene Richard iarna ’48, de mâinile lui calde în care îmi încălzeam mânuţele mele, iar Tanti Binţia de lângă mine îi striga tare peste masă lui Nene Richard: „Auzi Richard, vorbeşte de mâinile tale calde!”

Mă foloseam cu drag de orice ocazie pentru a le arăta recunoştinţa, dragostea mea. De exemplu, găteam o oală mare de sarmale umplute cu piept de curcan (N. Richard nu consuma carne de porc) pe care o transportam cu mine din nordul în sudul Germaniei, pentru care am primit adevărate elogii pline de apreciere în faţa publicului din jurul mesei, din partea lui Nene Richard. Dar în general, după situaţie, dacă Tanti Binţia reacţiona imediat cu o îmbrăţişare, sărut, strângere de mână sau toate la un loc, Nene Richard părea absent poate la prima vedere, dar le înregistra, pentru ca la un moment dat să spună aşa, ca pentru sine, în prezenţa ‑ numai a mea de exemplu : „Domnul a vindecat zece leproşi, dar numai unul a venit să‑i mulţumească!” Sau: „Cine ajută un profet, va primi răsplata unui profet.”

Era minunat să pot petrece câteva zile alături de ei, dar după aceea, singurătatea mă copleşea parcă şi mai mult. Copiii mei nu mai erau copii, devenise tot mai dificil să mă impun în orice domeniu ar fi fost necesar. Aşa că m‑am hotărât să consult un psiholog. Dorinţa mea era ca el să mă ajute în relaţia mea cu fiii mei sau să mă îndrume cum să devin independentă, liberă, să nu depindă fericirea mea de nicio creatură de pe pământ. Îmi spuneam că sunt sute de mii de oameni care trăiesc deliberat singuri şi sunt mulţumiţi. Asta doream şi eu. După doi ani de consultaţii, într‑o frumoasă zi din februarie ’86, pedalând pe bicicletă spre centrul psi, mi‑am zis că de fapt acum mi‑am împlinit ţelul, aşa că i‑am comunicat aceasta psihologului, … dar… după 15 minute de convorbiri, iluzia era spulberată. I‑am întors spatele, mi‑am ascuns faţa plânsă în palme şi după un timp de tăcere m‑am întrebat: „Există vreun suflet de OM care să mă iubească cu ADEVĂRAT?” Atunci mi‑a apărut în minte ca într‑o icoană Tanti Binţia. M‑am întors cu faţa la psiholog, i‑am mărturisit cele de mai sus ‑ nu a trebuit să explic mult, pentru că el cunoştea istoria vieţii mele ‑ şi i‑am spus că voi face o pauză în convorbirile noastre, încercând în acest timp să o contactez pe Tanti Binţia, ceea ce am şi făcut. Ne‑am întâlnit în ultimele zile ale lui aprilie ’86, i‑am mărturisit ceea ce nu aş fi putut mărturisi niciunui alt om de pe Pământ, m‑a ascultat cu multă înţelegere, fără urmă de dojană, a încercat chiar să vadă dacă nu există o soluţie în favoarea mea, a reacţionat cum niciun alt pământean nu ar fi putut să reacţioneze (mai ales un sau o „pocăit/ă”) şi când a înţeles că, omeneşte, nu mai poate face nimic pentru mine, a început a se ruga. Eu nu ştiu ce s‑a rugat, căci inima mea era încă împietrită. Dar Domnul a ştiut, a primit, iar câteva zile mai târziu a împlinit rugăciunea ei, a lui Tante Liese Feder, a mea (rostită din neştiinţa/credinţa psihologului ‑ care desigur că nu a putut‑o împlini), rugăciuni pe care Domnul le‑a împlinit cu „punct şi virgulă”, aşa încât în ultimii ani trăiesc în inima Carpaţilor, la marginea pădurii, singură cu Iubitul meu Domn Isus, liberă şi fericită.

În 1988, copiii m‑au invitat la ei la Los‑Angeles. Primisem o invitaţie de la Mihai, cu care, împreună cu cartea Pastorului Wurmbrand „Note mici ce se‑ndrăgesc”, m‑am prezentat la ghişeul corespunzător al Ambasadei Americane din Bonn. După ce am aşteptat să‑mi vină rândul la o „codiţă” respectabilă, ajungând în sfârşit în faţă, am deschis cartea la pagina cu invitaţia. Secretara, după ce a citit fugitiv textul invitaţiei, s‑a uitat nedumerită la mine, aşa încât eu am încercat să‑i explic pe un ton cât mai scăzut posibil, „cum se face că am primit invitaţia de la familia Wurmbrand”. Acum s‑a petrecut ceva cu totul neaşteptat; în clipa când am rostit numele „Wurmbrand”, toată lumea ‑ îndeosebi bărbaţi ‑ din urma mea, s‑au îmbulzit în faţă, încercând să vadă ce am prezentat eu secretarei (azi mă întreb dacă nu erau cumva securişti acei indivizi needucaţi, care vroiau să vadă, în acest caz, persoana care are de a face cu Wurmbrand).

Secretara a închis cartea, şi‑a scos capul afară din ghişeu, ceea ce nu a folosit, aşa că a trebuit să iasă afară pe coridor şi să‑i împingă înapoi (era ghişeul pentru cetăţeni români); numai aşa a reuşit să refacă ordinea. Totuşi nu am primit atunci aprobarea, ci abia mai târziu, după ce Soţii Wurmbrand s‑au prezentat personal la Ambasadă pentru mine şi Mihail‑Silvan, fiul meu. Aş fi dorit mult să zburăm toţi trei, adică şi cu L‑Christian peste Ocean, dar el era atunci în faza în care vroia să devină major!

Prin urmare, am aterizat ‑ prima şi ultima oară în viaţă ‑ la Los Angeles! A fost o experienţă deosebită, dar pentru că soţii Wurmbrand nu au fost prezenţi la domiciliu lor decât abia în a doua parte a vizitei noastre de 4 săptămâni, nu am prea multe amintiri în legătură cu ei din acea perioadă. Făcând însă un bilanţ al vieţii noastre, cel din România comunistă, fără nici un fel de speranţă, până la un punct ‑ şi revederea în timp şi spaţiu după decenii la celălalt Cap de Lume, este pur şi simplu un MIRACOL Dumnezeiesc !

În prima parte a timpului am fost oaspeţii familiei prietenei mele Marcela A. În Duminica următoare sosirii noastre, Marcela m‑a invitat la ora de rugăciune. În „aceeaşi zi” a acelui an 1988, la celălalt „cap de lume”, în România, la Paşcani, avea loc căsătoria nepoatei mele Carmen T. cu Dorin G. Aşadar, m‑am rugat pentru ei în acel ceas, loc. Nu mică mi‑a fost mirarea când după rugăciune un frate a venit la mine şi m‑a întrebat cine sunt, de unde o cunosc pe Carmen… După ce i‑am răspuns la întrebări, dânsul a exclamat o propoziţie, care redă mai bine decât 1000 de cuvinte situaţia din România ‑ şi nu numai, din păcate ‑ a acelor ani: „Acum înţeleg eu de unde avea Fam. T. întotdeauna MARGARINĂ,…” şi alte asemenea delicatese”… Cel ce spusese aceste cuvinte, era fratele Daniel Brânzei, care fusese cu ceva ani în urmă surghiunit de securitate la Paşcani… A doua zi după ce Soţii Wurmbrand au revenit acasă, m‑am dus cu tanti Binţia la Magazinul alimentar din apropiere de unde un om ne‑a ajutat la transportul cumpărăturilor până acasă, iar Tanti Binţia l‑a binecuvântat. M‑a mirat reacţia acelui om care nu putea fi mai recunoscător dacă i‑ar fi dat 1000 dolari! Ce minunat lucru este recunoştinţa!

Nene Richard adora dulciurile, în schimb nu se hrănea prea consistent, aşa că tanti Binţia îi strecura pe furiş ouă în mămăliguţa, de exemplu…

Un fapt nostim mai am aici de amintit: Aşteptam cu fiul meu autobuzul, când el zăreşte în canal o hârtie de 10 dolari! Spre disperarea mea, de teamă să nu vină autobuzul peste el, el îngenunchează şi încearcă să scoată bancnota din canal, fără succes. Atunci, ne‑am întors „acasă”, a luat un băţ, l‑a înfăşurat cu scotch şi a reuşit! Acum să‑l fi văzut şi să‑L fi auzit pe Nene Richard cum comenta acest veniment: „Ia te uită dom’le la el, alţii vin şi spală ani de zile munţi de farfurii, pentru câţiva dolari, iar d‑lui, abia venit în America, se apleacă niţel şi scoate dolarii din canal!”

Miki a înrămat acei 10 dolari şi‑i păstrează la loc de cinste şi amintire. La plecare, Tanti Binţia, neobosită ca întotdeauna, ne‑a condus la Aeroport. Înainte de „chek in”, i‑am spus că mi‑aş fi dorit să fiu binecuvântată de ei, dar… Atunci m‑a strâns în braţele ei tarrre şi am ştiut că aceasta a fost binecuvântarea dorită de mine.

În ultima săptămână a lunii Iulie „89, am participat alături de o prietenă creştină la primul, cel mai mare Congres Creştin dintr‑o ţară (încă) comunistă ‑ la Budapesta! În timp ce cântam în imensul cor într‑o stare de beatitudine, mă rugam fără încetare pentru România. La încheierea Congresului a predicat Billy Graham, iar şirul celor ce‑şi închinau viaţa Domnului, primind totodată o Biblie părea fără sfârşit. Pe 1 August, după ce Creştinii din Budapesta ne „depistaseră” că dorim să mergem mai departe spre România, ne‑au încărcat până la refuz cu tot felul de bunătăţi, spre bucuria mare a celor dăruiţi din România. Şoselele din Ungaria erau însă aglomerate până la refuz, iar noi nu înţelegeam atunci încă din ce cauză; SE DESCHISESE GRANIŢA SPRE AUSTRIA ! În România atmosfera era însă cu atât mai jalnică … dar nu avea să mai rămână la fel multă vreme.

În Septembrie ’89 am participat lângă Hanovra la o întrunire cu Pastorul Wurmbrand. Cei prezenţi i‑au pus o serie de întrebări, printre care şi cea mai dificilă poate, care suna aşa: „În toată Europa Răsăriteană cad zidurile, vor urma şi cele din România?” ‑ la care dumnealui a răspuns: „De urmat vor urma cu siguranţă, dar eu nu pot spune când. La auzul acestor cuvinte, îmi venea să mă ascund de frică, deoarece nu puteai să fii sigur niciodată că nu‑i Securitatea printre auditori, iar eu ‑ pentru a nu avea alt statut decât fii mei ‑ nu renunţasem la cetăţenia română.

În 6 decembrie , la „serbarea de Crăciun” din Institut, un profesor doctor, originar din Slovacia, m‑a întrebat: „Doamnă Scheel, ce credeţi, va cădea Ceauşescu sau nu?” Răspunsul meu a venit spontan: „Dacă va cădea, va curge mult sânge!” Şi aşa a fost… Ce a urmat după teribilul Crăciun 1989 este cunoscut… La câteva săptămâni după acesta, am primit o scrisoare de neuitat de la sora mea Martha, în care ea descria starea jalnică a copiilor din „casele de copii” ‑ devărate lagăre de exterminare ‑ din România, ‑ fixându‑se pe situaţia celor din Paşcani şi cerându‑mi ajutor pentru ei. Mie mi se părea, pe cât de lăudabilă intenţia ei de a ajuta aceşti bieţi copii, pe atât de naivă cererea ei adresată mie, care trăiam pe atunci din 1/2 normă, cu fiii mei. Dar Domnul nu ne‑a lăsat. Conducând un grup de români la un depozit de haine „second hand”, o doamnă care s‑a prezentat a fi şefa Organizaţiei Caritative „Maltheser Hilfdienst” m‑a rugat să‑i recomand o „familie cu mulţi copii din România pe care o fabricantă de covoare ar dori să o adopte”, şi după câteva zile de gândire, i‑am recomandat: copiii orfani din Paşcani! A acceptat, şi aşa a început lucrarea viitoarei Case „Agape”, la care Domnul nu a încetat să adauge minunat, de fiecare dată când noi nu mai ştiam, mai departe.

Pe de altă parte, ţineam legătura cu Tanti Binţia, trimiţându‑i scrisorile Marthei, căutând să vorbesc cu ea despre copiii din Paşcani ori de câte ori aveam ocazia, chiar şi la telefon (pentru că şeful meu ‑ după ce ani în şir a încercat să mă convingă că nici vorbă de normă întreagă la noi în Institut ‑ mi‑a OFERIT în februarie ’90, un post nou, bine remunerat, aprobat proaspăt de Minister ‑ pregătit de Domnul pentru mine!). De asemeni am pus întrebarea şi filialei din Germania a Misiunii cu sediul în U.S.A., fondată de Pastorul Wurmbrand, „JCCW”, „Vocea Martirilor”, dar de acolo mi s‑a răspuns că au deja alt proiect planificat pentru România.

Prima oară când am vorbit cu tanti Binţia despre Paşcani, ea a spus doar atât: „Începeţi imediat!” Cum, cu ce, nu‑mi spunea… Dar după 1‑2 săptămâni îmi atrage atenţia într‑un ziar de reclame, ‑ pe care de obicei îl aruncam imediat după primire ‑ un mic anunţ al altei Asociaţii Caritabile, „Samariterbund”, care anunţa că susţine cadre pedagogice, instituţii, care se oferă să se ocupe de copii în România. Am decupat anunţul şi l‑am expediat surorii mele, educatoare, profesoară, eliminată din învăţământ pe motive de credinţă de către comunişti. Şi aşa s‑a născut prima Grădiniţa particulară creştină din Paşcani, una dintre primele de acest gen din România după căderea comuniştilor. Grădiniţa funcţiona în două încăperi mici¨, într‑o casă modestă, cu chirie. Era un început, dar absolut insuficient, care nu făcea nicidecum faţă marilor probleme ale copiilor din România. Personal, am dorit încă din primăvara ’90 să cumpăr un teren în zonă, preţurile fiind atunci derizorii chiar şi pentru o „văduvă cu doi bănuţi”; dar oamenii, biserica, erau atât de preocupaţi de avalanşa celor mai diverse probleme, încât, neavând pe nimeni la ora aceea afară de Martha, interesată cu adevărat de aceşti copii, a trebuit să renunţăm pentru o vreme.

Între timp, după ce „lumea” s‑a mai liniştit, au început să se ocupe serios de căutarea unui teren adecvat. Când în cele din urmă l‑au găsit, sora mea m‑a sunat la telefon şi mi‑a cerut „urgent” 6000 DM (!), pentru că altfel se pierde o mare ocazie! Cât m‑a supărat de tare această cerere a fantezistei mele surori!

În toamna ’91 ajunsesem la capătul puterilor cu organizarea transporturilor, încât hotărâsem să închei orice activitate în această direcţie. Într‑o seară, venind acasă, am găsit o notiţă scrisă de fiii mei ‑ „să sun la numărul x pentru România”. Dar eu luasem o hotărâre, aşa că n‑am sunat…

După câteva zile, m‑am gândit că ar fi totuşi bine să comunic şi persoanei care m‑a sunat acest lucru… şi… aţi… ghicit… la celălalt capăt al firului se afla persoana pregătită de Domnul pentru a „urni din loc carul împotmolit Agape”, pe nume Doctorul (în chimie) Scheytt. Familia Gotthold şi Maria Scheytt, după ce crescuseră 13 copii (!) ‑ 6 ai dumnealor şi 7 adoptaţi‑ se îngrijeau acum de copiii străzilor din Braşov şi împrejurimi. Locuind la Reken, 50 km de Muenster, auziseră de „Agape” printr‑o studentă din biserica mea care era de loc din Reken. Soţii Scheytt au luat legătura cu mine, s‑au interesat de stadiul proiectului şi după ce s‑au asigurat că pot avea încredere în mine (noi), m‑au întrebat ce fonduri „avem”‑ adică „am”‑ pentru că alte fonduri nu existau încă la ora aceea. Am pus deci la un loc, dumnealor şi cu mine, care între timp reuşisem să economisesc ceva şi… am cumpărat terenul!

Între timp, după nenumărate alergări ale surorii mele şi ale cumnatului meu, Ing. Petru Teodorescu, proiectul şi aprobarea pentru construcţia Căminului „Agape” erau gata, numai fondurile lipseau. Dar iată, Domnul a trimis din nou ajutorul la timp: din îndepărtata Norvegie s‑au prezentat nişte creştini de la „Groenland Mission” şi au început lucrările. Însă aceştia au spus de la bun început că ei nu contribuie decât la partea pentru copiii orfani, aşa că a fost ridicată o jumătate de casă, apoi iar a urmat o pauză… Dar iată, într‑o bună zi a anului 1992, a sunat telefonul meu, iar la capătul firului era secretara misiunii, M. Wiegmann, care m‑a întrebat: „‑ Mai aveţi nevoie de ajutor la Paşcani?” „‑ DA !” a fost răspunsul meu. Ce se întâmplase? „Cineva” nu aprobase construcţia „Coloniei”, planificată

desigur de Pastorul Wurmbrand în amintirea celei de la Predeal a anilor ’40. Aşa că s‑au gândit la Paşcani. Pentru discuţiile preliminare în acest scop am fost rugată să stau de vorbă cu Pastorul W. Neureder, responsabil cu acest proiect din partea Misiunii. Considerând că m‑ar depăşi o asemenea discuţie, am rugat pe domnul Dr. Scheytt ‑ „Îngerul” care ne‑a însoţit până în acel ceas cu competenţa sa intelectuală, sufletească şi materială ‑ să mă însoţească.

Acum urma să primesc încă o „diplomă” nobilă din partea mult iubiţilor mei de peste Ocean. Printre primele cuvinte pe care le‑a rostit cu această ocazie Pastorul Neureder au fost: „Dumneavoastră ne‑aţi întrebat dacă Misiunea «Vocea Martirilor» ‑ Germania nu ar putea să preia lucrarea Căminului «AGAPE» din Paşcani. Noi am transmis întrebarea Pastorului Wurmbrand, care ne‑a răspuns: «Dacă Rodelinda Scheel v‑a întrebat, puteţi să preluaţi lucrarea!»”

Cred că fiind de două ori beată de fericire, nu am priceput nimic din lunga convorbire avută de cei doi specialişti în materie, după declaraţia de mai sus.

În august 1994, a avut loc Festivitatea de Inaugurare a Casei AGAPE, la care am avut fericirea să‑i avem prezenţi chiar pe fondatorii acesteia, Pastorul Richard Wurmbrand şi soţia sa, Sabina !

Încă o Minune a Domnului Dumnezeului Nostru. Cu aceasta cercul s‑a închis. De atunci au trecut ceva ani, unii mai buni, alţii mai puţin buni, dar Domnul nu ne‑a lăsat. Ultimele probleme: criza financiară mondială la începuturile ei, grija pentru copiii noştri de la „Agape”, datorii neachitate, banca închide contul…, dar zilele trecute fiul meu Mihail‑Silvan ne‑a dat o veste mare: Organizaţia Internaţională a Femeilor de Afaceri, (vezi website: zonta‑muenster) care are printre altele ca scop susţinerea tinerelor în studiu, pregătire profesională, şi a cărei membră este şi soţia fiului meu, Luiza, a decis să „adopte” cu scopul sus numit şi pe fetele noastre de la orfelinatul „Agape” ! Domnul nostru este un Dumnezeu care face minuni! Slavă Lui în veci!

 

Articol preluat de pe blogul fr. pastor Daniel Branzei

Lasă un răspuns